Am iubit-o

Am iubit-o...
Era micuta si alba si gingasa si blanda... Buzele ei zimbeau mereu, mereu, dar zambetul ii parea umbrit de o melancolie stranie, care-i lacrima vesnic in ochii albastri, ganditori.
Ma simteam barbatul cel mai iubitor din lume si cel mai fericit, fiindca toata fiinta mea n-o mai dorea decat pe ea...
De ce n-a rostit gura ei macar o soapta de dragoste niciodata?...
Am intalnit-o intaia oara intr-o zi de primavara. N-am schimbat cu ea nici o vorba, dar inima toata mi s-a umplut cu chipul ei. O priveam doar pe furis, infricosat poate de frumusetea ei, de zambetul ei.
Iubirea imi infasurase toata fiinta cu un val de multumire, prin care nu mai strabatea nici una din banuielile marunte ce amarasc viata indragostitilor...
Si din clipa aceea am trait intr-un vis.Deseori ma miram cum de am putut trai inainte s-o fi cunoscut pe ea. In orice caz, imi ziceam ca ceea ce a fost pana atunci n-a fost viata adevarata. Numai de atunci a inceput viata mea.Ea este viata mea.Ea...ea... Si-mi inchipuiam ca in minutul cand as pierde-o, m-as prabusi ca o ruina sfaramata de uragan...
Am iubit-o atat de mult, ca nici prin gand nu mi-ar fi trecut vreodata sa ma intreb cat ma iubeste ea pe mine sau daca nu ma uraste... De vreme ce eu o adoram, am crezut ca si ea trebuie sa ma iubeasca. Asta e deseori iluzia amantilor imbatati de iubirea lor...Ce greseala grava! Increderea nu se potriveste cu iubirea. Increderea te face egoist,iti inaspreste inima, iti tulbura vederea. Iubirea adevarata insa se cuvine sa fie sfioasa, umila si fricoasa. Gelozia iti pune mereu intrebari, iti cere mereu raspunsuri...Gelozia e iubirea.
Caut explicatii, imi dau seama. Poate chiar scuze... De aceea ma framant... Cu toate ca iubirea, oricat de mare, nu poate fi o vina si nici o parere de rau...
Eram mandru ca o iubeam. Imi placea cand, pe strada, sau la teatru, toata lumea intorcea capul, cand surprindeam privirile pofticioase in ochii barbatilor si invidia in privirile femeilor. Pe fata mea trebuie sa fi stapanit trufia si sfidarea. Imi venea sa strig tuturor: e numai a mea!... Caci intr-adevar numai a mea era.
...................
-Mai are sa traiasca... da, cateva ceasuri...poate cateva ceasuri...
-De ce? o intrebai, in sfarsit, cand privirea ei se opri in ochii mei, cu mila si durere.
Niciodata nu ma mai privise ca acum. Niciodata!
-De ce? De ce? sopteam eu intr-una prosteste cu ochii scaldati in lacrimi. De ce?...
O priveam intrebator si asteptam, infricosat, un raspuns. Imi trebuia un raspuns, o suprema lamurire... Era obosita. Oboseala cea mare. Deschise anevoie ochii, in care palpaia chemarea mortii. Cata suferinta si cata mila cuprindeau acum ochii ei frumosi!...Ma privi lung, cu durere si regret...Apoi ochii se inchisera istoviti, nemaiputand indura lumina vietii. Si buzele ei soptira nimicitor de duios:
-Nu te-am iubit niciodata... (Rebreanu)