Marturisire

Iata inima mea! Vi-o dau…n-am nevoie de dansa… Mie nu mi-e frica de chinurile geloziei, mie nu-mi pasa de tremurarile infrigurate ale iubirii! De-un singur lucru ma feresc :sa nu fiu banala! As vrea sa sufar, as vrea sa scasnesc din dinti, sa-mi smulg parul si sa adorm cu genele muiate in lacrimi! Astfel, cel putin as sti ca traiesc, as intelege poate, ce inseamna a iubi!... Dar zilele trec, vesnic aceleasi, searbede si plictisitoare, si viata mea se scurge intocmai ca viata unei gaze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decat iubiri. Iubirile acestea insa rasar repede, palpaiesc o clipa si apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niste vise pe care le uiti indata ce te-ai desteptat din somn… O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ei, in barbatii care nu merita sa fie iubiti!... Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata… Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vor decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire, succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini , poftele lor poate vor fi multumite, da…dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata. Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba ca si credinta. In iubire n-ai sa fi convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. Tot ce nu e supunere si devotement nu e iubire. Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoascatori nu pot sti ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci cand e prea tarziu. Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit, mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ei nu merita sa fie iubiti, ci sa strig pretutindeni: stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna! Astazi as vrea si eu sa nu iubesc, as vrea sa fiu iar mandra, ambitioasa si cuceritoare. Dintr-astea se vede ca sunt inragostita! Daca as sti sa cant, te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de luna, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca, si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste “a fi iubit”. Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aici incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc:acesta e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti frumoasa, nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti frumoasa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi blonda sau chiar daca ai fi rea. Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca.! Iubirea nu cunoaste cuvantul credincios si necredincios. Iubesti pe alta, ca sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat. Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarule ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul e nadejdea ei; viitorul e egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea. Iubesti-suferi-traiesti…acesta este triunghiul iubirii. Sarutariel iti alina setae, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirii; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor. O bobita de lacrima, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume… O, desertaciune, desertaciunea desertaciunilor!... Toate suferintele sunt desarte! Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de durere… Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata. Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca, dintre toate desertaciunile lumesti, am ales pe cea mai frumoasa, care e cea mai frumoasa, fiindca e cea mai desarta dintre toate.